Saradă- un joc pentru toată lumea

 

1

ȘARÁDĂ, șarade, s. f. Ghicitoare în versuri sau formată din cifre simbolice, desene, care propune aflarea unui cuvânt sau a unui context cu ajutorul părților sau silabelor lui componente, fiecare dintre acestea având o semnificație proprie

Am descoperit de curând acest joc care trebuie să recunos mi-a ridicat probleme la început. Important este că am învățat în cele din urmă care este secretul și  acum vă las pe voi să găsiți răspunsurile. Bafta!

Indicație: Într-o şaradă fiecare vers defineşte un cuvănt. Prin alăturarea răspunsurilor din primele versuri, reiese soluţia ascunsă in ultimul vers.

Sarada 1 (easy) 3 + 4 = 7

Bradul, pinul, şi chiar molidul are

De la izvor şi până la vărsare

Între două persoane, o luptă mare.

–––––––––––––––––––

 

Saradă 2 (hard) 3+3+3+2=11

În brad crescut-a o sămânță

Și-n deal domeniu dionisiac

Coadă de cal în steag de pașă

Notă de bis, regret, revin, refac

E usor, traiul cu seamănul tău

Anunțuri

Ultima călătorie- sau sclava gândurilor mele 

 

Nici nu știu de când nu am mai scris o poezie. Poate dintr-a 4-a când au început sa mă fascineze pastelurile lui Alecsandri. Câteodată uit de unde am plecat, de rândurile patate de cerneală pe care le numeam mult prea pompos versuri. Acum stau în fata celor cinci strofe și mă întreb cum de am avut curajul sa mă avânt dinnou în aceasta lume magica a cuvintelor. De vina sa fie oare canicula? 

-Ultima călătorie- 

Te-am căutat zadarnic,
Prin sutele de stele
Acum privesc nostalgic,
Căci nu erai cu ele.

Te-am căutat senină,
Pe cerul plin de nori,
Dar ai lăsat în urmă
Un tumult de-ntrebari.

Te-am căutat sperând
Să te găsesc acasă,
Să-ti găsesc țigarea
Mocnit arzând pe masă.

Te-am căutat plângând,
Prin satele vecine
Şi te-am găsit curând
Zăcând printre ruine.

Dar n-ai murit, cutreiri
Te simt, te-aud suflând,
Cum în surdină tremuri
Cu inima bătând.

Fragment- Arpegiu

 

ss

Am ramas încă cateva minute de la plecare noastră nemișcată, privind peste umar o intreagă viața pe care mi se părea ca o lăsam in urmă. Arborii odinioară înfloriți de magnolie erau acum înghețați de frigul ce prevestea prima ninsoare, în timp ce coroanele cedrilor bătrâni se arcuiau in bataia vantului. Orașul părea însă mai animat ca de obicei, strazile metropolei erau asaltate de muțimea ce se adunase să cante Marseillaise la unison cu trupele ce defilau ca in zilele de sarbatoare. Oare unde erau acesti patrioti in zilele de razboi? Oare in ce cotloane se ascundeau de frica bombardamentelor? Încă o dată mi s-a demonstrat că patriotismul nu este o simplă manifestare a mândriei ci o stare de jertfă. Așa-i când gândim cu pușca și acționăm cu mintea…

Trăsură noastră traversa opulentă centrul Parisului încercând sa păstreze aparența unei familii înstărite. Uram sentimentul acela agasant pe care mi-l stârneau privirile obraznice și totodată curioase ale trecătorilor. De ar fi știut lumea în ce stare deplorabilă ne aflam cu toții atunci ne-ar fi invidiat mai puțin. În spatele meu Juliette își ținea strans in brațe cele doua copile, in timp ce lacrimile i se scrugeau șiroaie pe obrajii palizi. Nu îmi doream să aflu ce simțea în acele momente, tot ce voiam era să îmi pot pune gândurile în ordine. Încercăm să îmi concentrez privirea la drum, să găsesc orice scurtătură care ne-ar fi putut feri de aglomerația pe care v-am spus ca o detest, cu cât ajungeam mai repede cu atât mai bine.

Haide, încă puțin! Puteam vedea de la depărtare indicatorul „Rue Vernet” În sfârșit! Nu mai erau decât vreo doua strazi literalmente pustii până la casa familiei Fontaine. L-am văzut apoi pe domnul Richard privind nedumerit drumul lin ce se așternea în fața noastră. Trăsura începea să meargă încet, din ce în ce mai încet până când mi se părea că ne va lua o veșnicie să ajungem acasă. Mare mi-a fost mirarea însă cand Hugo oprii zgomotos caii în mijlocul străzii aruncandu-mi o privire plina de interes, de parcă pentru mine mersese atât de departe.

−Ce crezi ca faci? l-am întrebat mai mult mirata decât furioasa.

−Nu ai înțelege, Helene…vreau doar să fie bine pentru fiecare dintre noi îmi răspunse în timp ce se dădu agitat jos din trăsură.

Bărbia îi tremura de ceva ce credeam pe atunci că era teamă în timp ce se ferea de privirea plină de lacrimi a lui Juliette. Nu știu cum a putut să plece știind că ne lăsa în urmă, că reușise să destrame tot ceea ce clădise în ultimul timp. Viața noastră se ruina în urma pașilor săi precum niște castele de nisip construite anume lângă apă pentru a putea fi dărâmate de valuri.

−Hugo! Hugo te iubesc, nu mă poți părăsi, nu acum! Țipă ea cu vocea mult schimbată în timp ce vedea cum se îndepărtează

−Mă voi întoarce curând! fură ultimele sale cuvinte bălmăjite înainte ca umbra sa să se strecoare pe după cotiturile pereților de cărămidă roșie.

Am rămas aproape jumătate de ceas acolo, în trăsură, ținandu-mi genunchii strâns la piept în timp ce priveam apusul conturându-se pe după coroanele stejarilor. De aici puteam vedea întreg Parisul scăldat într-o lumină roșiatică, caldă. Clădirile ridicate dintre ruine, steagurile ce se înălțau semețe către cer, cine ar fi zis că vom ajunge și aici? Undeva în depărtare puteam zări colina pe care se înălța semeață casa celor de la Darclee, de ar fi privit și Juliette cu mine… Ce altceva puteam să fac? Afară mirosea a iarnă, a fumul gros ce începuse să se ridice din hornurile caselor, a lemnul ud ce trosnea în sobe, a inimi înghețate și vise spulberate de bătaia vântului. Mâinile îmi tremura încleștate pe căpăstru, oare am fi putut ajunge cu bine acasă?

Credeți-mă că în acel moment îl uram din tot sufletul pe Hugo, îl uram pentru ca ne-a părăsit fix atunci când ne era mai greu și tocmai ura pentru el mi-a dat putere sa urnesc caii către asfințit. La început încet, cu trupul încordat pe scaunul îmbrăcat în catifea roșie, apoi tot mai tare, la galop, pe măsură ce vântul rece îmi bătea cu putere prin parul despletit, facandu-mă să mă simt mai libera decât am fost vreodată. Aș fi putut merge oriunde, cât mai departe de nemernicii aceștia cu care am avut ghinionul să mă întovărăşesc, dar în acele momente trebuia să fac ce era mai bine pentru Juliette.

În acea noapte vântul bătea cu putere dinspre apus legănând crengile îngețate ale copacilor ce ne băteau în geam. Avea să fie o iarnă grea! mi-am zis eu în timp ce trăgeam perdelele în odaia mea. Pentru prima dată după mult timp mă simțeam obosită, nici nu știu de când nu mai dormisem cert este că veam nevoie de un somn bun. Încă îmi făceam griji pentru Juliette, sărmana. Cu siguranță suferea nespus pentru Hugo. În odaia ei, cea din capătul scărilor, lumânarea încă ardea luminând chipurile somnoroase ale copilelor. Juliette stătea pe vechiul balansoar al lui Suzanne pieptănând mecanic părul castaniu al micuței Harmony. Maëlis stătea pe rama patului legănându-și picioarele în timp ce privea chipul pierdut al mamei sale.

−Maman, aici ai locuit tu? întrebă Maëlis cu o voce scăzută.

Juliette însă nu îi răspunse mulțumindu-se să o așeze pe genunchii săi. Scârțâitul leagănului, mirosul lumânării ce ardea pe mica noptieră din lemn de mahon, toate îi aduceau aminte de copilărie, îi aduceau aminte de Suzanne. Mămoasă, sărută fruntea celor două copile fixându-și ochii albaștrii ca marea în privirile lor angelice.

−Vă voi iubi mereu, dragele mele! le șopti ea ducându-și mâna dreaptă la piept.

Cu siguranță un copil este un dar de la Dumnezeu, gândi ea amintindu-și de tristețea cu care a primit prima dată vestea că va deveni mamă. Nu își mai dorea nimic în acea noapte de iarnă de care vă vorbesc, nici măcar pe Hugo, căci realizaze că primise tot ce avea nevoie pentru a fi fericită. Era bolnavă, orfană și singură…dar cu toate acestea trăia, trăia strângându-și copilele atent la pieptul său ascultând cum în surdină inimile le bat la unison. S-ar fi putut stinge cu mult timp în urmă, când se aruncase în apele Senei și nu ar fi avut parte niciodată de agonia și extazul de a fi mamă. Uităm adesea că tot ceea ce avem nevoie pentru a fi fericiți este viața, poate acestea este cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de la ea.

Nu trecuse mult de miezul nopții când două bătâi succesive își găsiră ecou în liniștea nefamiliară a nopții. Am deschis ochii sperând ca totul să fi fost doar un vis, căci îmi era atât de bine și de cald sub plamumă. Alte câteva bufnituri fură însă deajuns pentru a mă trezi la realitate, cineva trebuia să o facă și pe asta și cum bănuiam că Juliette doarmea mi-am tras haina pe mine și am pornit către scări. M-am trezit de-a binelea abia când piciorul meu a atins lemnul rece, făcându-mi întreg trupul să se înfioare. Afară ploua puternic, lăsând fulgerele să îmbrace intarea în conac într-o lumină stranie. Mă apropiam cu teamă de ușă în timp ce sute de gânduri sinistre își făceau loc în mintea mea. Dacă era Bernard? Dacă nu aveam să fim nicăieri în siguranță? Am așteptat o clipă tulburată deopotrivă de tunetele ce păreau să se răsfrângă chiar deasupra noastră, apoi cu respirația întretăiată am apucat mânerul ușii. Ușa se deschise cu un scârțâit puternic dezvăluind un trup firav asuns sub o mantie neagră.

−Oh, Isabelle! am zis strângând-o în brațe ca pe propria mea fiică. Nici nu vă imaginați cât de bine îmi făcea să o văd, câtă bucurie și plinătate aducea simpla ei prezență.

Ea însă îmi răspunse cu un zâmbet larg, plin de inocență. Din părul său castaniu ce îi contura cu finețe fața  se scurgeau șiroaie de apă, în timp ce mâinile îi erau complet înghețate de gerul năpraznic. Mare mi-era mirarea cum a reușit să ajungă până aici.

−Cum se simte? mă întrebă ea cu o voce descrescândă în timp ce își agăță hainele ude în cuier.

−Nu prea bine, dar cred că avem destul timp să îți povestesc toate câte s-au întâmplat.

Nu știu cum au trecut celelalte ore rămase din noapte, cert este că nu îmi mai era nici somn, nici teamă și nu după mult timp răsăritul soarelui ne-a găsit în salon, povestind și vorbind de parcă ne-am fi cunoscut de o veșnicie. Atât era de calmă și de sigură în tot ceea ce zicea, atât de blândă îi era vocea, atât de alese îi erau gesturile, cu siguranță ființa aceasta a fost anume făcută pentru viața de mănăstire. Și ea avea povestea ei, am greșit crezând că și-a găsit liniștea, căci părea să fi nimerit într-un uragan al încercărilor din care sunt sigură că a ieșit biruitoare. Eram din ce în ce mai sigură de existența Lui, altfel de unde atâta putere? Cu siguranță nicio încercare pe care o primim nu este peste puterile noastre…

−Helene, du-te și dă-i biletul acesta domnului Rosier. I-am promis că îl voi anunța de îndată ce voi ajunge în Paris, îmi spuse ea în timp ce se ridică pentru prima dată după mult timp din genunchi.

Ploaia încetase de mai bine de jumătate de ceas așa că am plecat numaidecât, înțelegându-i în mare dorința de a rămâne singură cu Juliette. Cu siguranță avea multe să-i spună…

Un fragment din cartea care va vedea în scurt timp tiparul.

Scrie cu sufletul tău și recitește cu sufletul altora- Nicolae Iorga

Visează imposibilul !

”Inspirația este ipostaza care reduce autorul la rolul observator”- Paul Ambroise Valéry

 

 V-ați întrebat vreodată dacă visele devin realitate? Ei bine ele chiar devin dacă avem curajul și ambiția de a munci pentru ele. 

Nu am putut să nu împărătesc cu voi bucuria pe care o simt acum, când am aflat ca îmi voi publica primul roman, Arpegiu. 

Hoțul de visuri- sau marea descoperire 

hotul-de-visuri

M-am întrebat cândva care este cel mai bun loc pentru citit. Fără să vreau îmi imaginam un balansoar ce se legăna pe verandă într-o zi de toamnă târzie, dar nu, nu putea fi asa de simplu. Îmi imaginam o bancă veche așezată la capătul ultimului peron, în gară, dar nu era nici asta. Trebuia sa fie ceva special, ceva pe care nu stiam unde sa il gasesc. Apoi m-am gândit la malul puțin abrupt al unui iaz de unde puteam auzi murmurul liniștitor al apei în cădere, dar nu, aveam nevoie de ceva mai mult.

Evident aveam să îmi storc creierii câteva săptămâni până să realizez că așa ceva nu există sau cel puțin nu în felul în care îmi imaginam eu ” acesta nu era de fapt un spațiu anume, își surpinse el un gând. Și, de fapt, nu era un timp anume… era un non-spațiu și un non-timp unde puteau doar să existe” (Hoțul de visuri de Mary Balogh)

Se pare că Mary Balogh a descoperit asta cu mult înaintea mea, probabil prin 1998, când a scris minunata carte Hoțul de visuri.  Nu știu ce m-a impresionat mai mult la ea, faptul că s-a terminat la fel de brusc cum a început sau că m-a făcut să înțeleg că nu există un loc și un timp potrivit, ci cartea sau persoana potrivită. Ah, ca de obicei eu prefer cartea în detrimentul persoanei.

Este a 10-a oară când citesc acest articol și realizez cât de puține am scris din tot ce am acum în cap. În ciuda acestei mari descoperiri bănuiesc că fiecare are un cuib anume pentru citit. Știți voi, scuanul acela, canapeaua, balansoarul, măsuța de cafea, grădina sau orice alt colț din această lume unde puteți fi doar voi cu o carte bună.

Revenind de unde am plecat, cum arată locul ideal pentru citit?

„Dama cu magnolii” !?

Nu știu ce m-a impresionat mai mult la „Dama cu camelii” să fi fost oare antipatia pe care am nutrit-o pentru Marguerit încă de când am cunoscut-o la „Opera Comica” sau faptul ca mă regăseam pe mine în ceea ce gândea mai mult de cât îmi place sa recunosc. Încă din primele pagini mi-am dat seama că urma sa mă tulbure mai mult ca o simpla poveste de iubire și nu m-a dezamăgit. 
Poate va întrebați de ce „Dama cu magnolii” ei bine aici intervine domnul G și din păcate nu este vorba despre ducele de G care îi aducea flori Margueritei ci despre vecinul meu de la parter care a reușit sa mă scoată din acea stare latentă. Era abia ora 7:00 și eu începusem ziua cum nu se poate mai prost. Ceasul reușise sa îmi joace o festă, așa cum mai face el când știe ca mă grăbesc. Am intrat deci în panică sperând sa pot drege cumva întârzierea si în graba am reusit sa vărs ceaşca de cafea ce ma aştepta aburindă pe noptieră.După 10 minute de coșmar am reușit sa ies din casa scotocind după cheia care evident nu era în geanta cu pricina. Eram gata să lipesc pe ușă un bilet cu „Deschis, puteți fura în voie” dar m-am abtinut acestei tentații bizare. După alte câteva minute de chin am ajuns la parterul blocului, cu parul nepieptănat curgându-mi  peste umeri, cu cămașă albă mototolită și cu un chef de viață sub nivelul marii. Atunci si-a făcut apariția el, domnul „meu” de G trecut de 50 de ani cu o expresie amuzată. Probabil își dădea seama mai bine ca mine ca am pierdut autobuzul sau intuia dezastrul pe care l-am lăsat în urmă. L-am privit indignată apoi mi-am continuat drumul pe străduța toată numai bălți, se putea altfel? Atunci l-am auzit venind în urma mea cu pașii măsurați, aproape indiferent. Îmi întinse o carte, v-ați prins voi care,  apoi îmi spuse „O zi frumoasa, damă cu magnolii”. În caz ca vă întrebați „de ce” va lămuresc imediat. Ăsta vară obișnuiam sa merg la florăria de lângă bloc și să cer toate magnoliile din magazin. De ce? Pentru că ceva din mine avea nevoie de ele ca sa traiasca, parfumul lor, tandrețea, toate m-au sedus inexplicabil. De aici și toată admirația mea pentru Marguerite și pentru cartea pe care dacă nu uit o voi returna în această seară.

Prin acest articol vreau sa îi mulțumesc vecinului meu care mi-a înseninat acea zi ploioasă. Dacă nu ar fi fost el probabil nu as fi citit nici acum „Dama cu camelii” 

Fragment- Arpegiu

Image result for imagini paris 1880

Săptămânile trecură până când prima zăpadă s-a așternut greoaie peste ruinele Parisului. De acum zarea năștea doar nuanțe fumurii și reci, lăsând gerul să înghețe ferestrele sparte ca sufletele ciobite.  Dar unde soarele nu încălzește inimile doar iubirea mai poate trezi la viață o latură sensibilă, armonică. Pentru că în casă focul ardea mocnit, și de sub pătura groasă, Juliette  îi  destăinuia timidă cele mai lăuntrice gânduri și parcă fiecare șoaptă îi slăbea strânsoarea durerii, până când se simțea liberă să trăiască din nou. Căci nu își putea închipui diminețile fără un sincer te iubesc și nu putea discerne lăsarea nopții fără să simtă căldura trupului său așternut pe pielea sa golașă. Cum fiecare răsărit mirosea a cafeaua adusă din import ce aștepta lângă pat ca buzele să-i guste din amarul pasiunii, în timp ce își lăsa buclele blonde pradă mânilor lui ginșe…cum viața alături de el părea să capete brusc refelcțile unei fantezii atât de reale încât făcea parte din această continuitate temporală.

−O zi bună, scumpa mea doamnă! îi spuse el într-o dimineață rece de decembrie sărutându-i tandru fruntea. Abia așteptam să te trezești, haide, am o supriză pentru tine.

Juliette îi răspunse cu un zâmbet larg, chicotind amuzantă de îndată ce îi văzut ochii negrii, aplecați deasupra ei sclipind de nerăbdare.

−Ce poate fi atât de important? întrebă ea în cele din urmă, în timp ce cobora grațioasă treptele de marmură în urma lui, îmbrăcată într-o rochie roșie de satin.

−E drept că meritul îi aparține deopotrivă domnului Rosier dar…ei bine te las să te convingi singură, îi șopti el înmânându-i o scrisoare de îndată ce ajunseră în salon.

Juliette citi fără să stea pe gânduri și părea că savurează fiecare cuvânt scris în grabă, pentru că nu putea crede ceea ce ochii vedeau scris, și de nu ar fi recunoscut petele caracteristice de cerneală ar fi crezut că totul este o mare glumă.  Degetele sale tremurânde se plimbară melancolice pe deasupra cernelii proaspete, lăsând în urma lor de fiecare data același nume,Isabelle Fonataine. Apoi, într-un moment de slăbiciune își ridică privirea înecată în lacrimi spre domnul Hugo care o îmbrățișă cu căldură, căci el știa mai bine ca oricine cât de greu este să fi singur pe lume.

−Ce zici, domnișoară Fontaine, mă vei prezenta scumpei tale surori?

Tânăra doamnă era încapabilă însă să vorbească, căci una dintre cele mai arzătoare dorințe părea să se împlinească cu atâta ușurință, încât se credea într-un vis idilic, unul dintre acelea care se sfârșesc o data cu lăsarea zorilor urmând să te bântuie precum niște năluci ale idealului întreaga viață. Și nutrea acum pentru divinitate un sentiment brut de recunoștință, căci de când a plecat s-a rugat în fiecare seară ca răsăritul să i-o aducă mai aproape, să îi audă inima bătând domol în pieptu-i mic, să îi simtă mirosul suav de lămâiță, să îi cuprindă întreaga ființă între brațele sale firave și să o păstreze pentru o eternitate,  pentru că aproape de ea se simțea infinit mai aproape de Suzanne.

−Și ar mai fi ceva, îi spuse el acoperindu-i ochii cu una dintre palme. Uite, am crezut mereu că ți-ar șade mai bine în ea de cât lui Josephine.

−Oh doamne, Hugo, este splendidă, spuse ea mângâind visătoare sraturile argintate de dantelă prinse cu pietre de safir. Dar…oftă ea prelung în timp ce lăsa rochia să cadă în mâinile lui.

−Ce este Juliette, nu îți place? Îi spuse el privind dezorientat chipul plaid al lui Juliette.

−Ba da, este mirifică,poate chiar o risipă, dar Richard, nu este rochia mea… Ai cumpărat-o cu gândul la Josephine, îi aparține, oare nu înțelegi că unele lucuri nu se pot schimba? Primul dans, primul sărut, priul bal, eu nu o pot înlocui, eu nu sunt ea.

−Te rog, Juliette. Am cumpărat această rochie pentru femeia visurilor mele…pentru femeia lângă care vreau să îmbătrânesc, oare ce a fost în trecut mai are vreo valoare când prezentul ne controlează destinele? Haide, îngerașul meu, cred că ți se potrivește de minune.

Și la rugămințile sale tânăra doamnă cedă îmbrăcând timidă rochia de un alabstru regal cu tente roșcate ca un apus fierbinte de soare, lăsând mânecile lungi terminate în dantelă să îi îmbrace umerii goi până când talia sa fu complet ascunsă în crinolina amplă.

−Vai, dar ce bine vă șade, domnă Richard, răspunse amuzat domnul Adam  ascultând până acum tacit întreaga conversație.

−Când este gata trăsura? Întrebă domnul Hugo încercând să-i taie din elan imediat ce observă chipul bosumflat, gata să răbufnească, al lui Juliette.

−Într-o jumătate de ceas sau mai devreme, nu vă faceți griji, veți ajunge la timp la Darclee.

Și de îndată ce auzi grandiosul nume expresia lui Juliette se îmblânzi, căci nici un loc din întreg Parisul nu îi amintea la fel de bine de copilărie. Și imediat casa de cărămidă roșie îi apăru ca într-o iluzie ancestrală invadându-i sufletul copleșit de frumos pentru că acolo, între arborii de magnolie, s-a născut și apus iubirea.

Nu trecu mult timp până când domnul Adam urnii zgomots cei doi cai arabi spre ruinele acoperite de zăpadă, fixând în depărtarea viscolului de iarnă fumul gros ce se ridica în văzduh în semn de călăuză. Și de cum urcară colina inima lui Juliette o luă nestăvilită la galop, privind cum din nemărginitul de zăpadă se ridică aceași casă bătrânească, cu  ferestre largi terminate în aracade perfecte.  În departe, așteptând plăpândă pe veranda, putea întrezări silueta unei tinere doamne îmbrăcată într-o robă neagră, sumbră, ca de înmormânatre. Cu fiecare tropot ce se așeternea nesigur pe zăpada proaspătă chipul său părea să capete câte o trăsătură distinsă, până când o pereche de ochi arămii dominară expresia pastelată oferind o notă angelica.

−Isabelle! țipă Juliette cu capul scos pe fereastra trăsurii, lăsând vântul să îi încurce buclele blonde. Sunt aici fetița mea, continua ea coborând în fugă și îmbrățișând trupul înghețat al surorii sale.

Și dinăuntrul sufletelor sale părea să se nască o forță antediluviană, căci inimile le vibrau în piept ca niște păsări închise în colivii pentru ca mai apoi să le înațle slavă către cer, acolo unde porțile edenului se deschid în brațele celor ce au plecat din această lume. Și s-au trezit apoi în mijlocul viscolului cu lacrimile Isabellei curgând pe obrajii amândurora, până când brațul lui Richard cuprinse închietura firavă a lui Juliette aducându-le la realitate.

−Hide, draga mea, balul trebuie să înceapă în curând, îi spuse el înainte să o salute politicos pe doamna Darclee.

Și ca în vremurile bune acordurile lente de vioară chemară la vals sufletele îmbătrânite de război, cu umerii plecați, cu lavalierele sfâșiate de frig și foamete, cu splendoarea zilelor apuse terfelite în sângele generalilor plecați la război. Pentru că nimic din farmecul de odinioară nu se regăsea în pașii legănați, pripiți, în căutarea unui loc întunecos de unde să poată invoca în tihnă nostalgia unui vals dansat la miez de noapte, pe când bărbații erau încă copii și doamnele domnițe fără feciori de însurat. Doar tocurile puțin înalte ale lui Juliette îngânau notele joase când voalul rochiei se învârtea în piruete ample. Și se simți din nou doar o copilă de îndată ce brațul ferm al domnului Richard îi curpinse talia puțin diformă, și pe când ea își plimbă privirea pe la fiecare bărbat ce dansa sfiit, Richard o privea doar pe ea, fixându-i cu interes buzele aprinse de jocul picioarelor.

−Cauți ceva, Juliette, o întrebă el în cele din urmă sărutându-i încheietura delicată.

−Tocmai am găsit…spuse ea strângându-l în brațe, dar inima ei continua să caute buimacă, cuprinsă de dor.

Și când în sfârșit suita de valsuri se încheie cu sunete de trompetă Juliette se așeză comodă pe canapeaua din colt, undeva cât mai departe de domnul Darclee care chicotea rânjind incontrolabil la zâmbetele lui Aimee. Simțea acum pentru el doar mila cu care realizase că nu îl mai iubește, că dragostea pentru el a apus precum soarele în ultima zi de toamnă, stingându-se în propria sa vâlvătaie de lumină.

−Îmi dau seama cât de greu îți este, spuse o voce familiar de undeva din penumbra ferestrei.

Aici s-a terminat un pasaj din cartea cu care „mă lupt” de ceva timp. Sper ca undeva în timp toată munca, toate rândurile scrise în prag de nopate, să se metamorfozeze într-o frumoasă poveste cu iz istoric. Pentru că atunci când muncești din greu nimic nu este imposibil. O seară plăcuta vă doresc!

Daca as exista? -Iluzie-

Ratăcesc precum un strain în viața pe care altadată o consideram a-mi aparține pe deplin. Rătăcitoare~sau poate cei 14 ani pe care i-am trăit pe acest Pământ nu au fost deajunşi pentru a mă descoperi mai mult ca pe o umbra a efemerului. Pentru ca eu sunt acea ultimă urmă de suspans de la finalul cărții cu care te hrănești atunci când absenta cuvintelor spune mai multe decât prezenta materiala a unei continuări.

Nu știu cum m-aş putea descrie fără sa admit, cu o urma de regret, ca nu exist. Exista doar o fata al cărei nume îl rostesc adesea când mă apuca  nostalgia și exista doar o umbra ce se așterne pe după storurile trase în fiecare dimineață. Eu nu exist, exista doar un gând lăuntric ce se materializează adesea în ceas de noapte, pentru ca dacă aş exista cu adevărat aş trăi aici, în aceasta lume. Și cum pot afirma acestea când știu, ca ființa mea se pierde printre rândurile unei tainice existențe ori de câte ori mă apuca dorul de „realitate”?

#DevoratoareDeCărți

  • Aceasta fost prima incercare de a mă exprima, mai stangace, in fața unei pagini goale de la care nici eu nu știu ce așteptari am. În zilele ce vor urma voi posta câteva fragmente din romanul la care lucrez.

 DON’T FORGET TO…SMILE! 🙂