Saradă- un joc pentru toată lumea

 

1

ȘARÁDĂ, șarade, s. f. Ghicitoare în versuri sau formată din cifre simbolice, desene, care propune aflarea unui cuvânt sau a unui context cu ajutorul părților sau silabelor lui componente, fiecare dintre acestea având o semnificație proprie

Am descoperit de curând acest joc care trebuie să recunos mi-a ridicat probleme la început. Important este că am învățat în cele din urmă care este secretul și  acum vă las pe voi să găsiți răspunsurile. Bafta!

Indicație: Într-o şaradă fiecare vers defineşte un cuvănt. Prin alăturarea răspunsurilor din primele versuri, reiese soluţia ascunsă in ultimul vers.

Sarada 1 (easy) 3 + 4 = 7

Bradul, pinul, şi chiar molidul are

De la izvor şi până la vărsare

Între două persoane, o luptă mare.

–––––––––––––––––––

 

Saradă 2 (hard) 3+3+3+2=11

În brad crescut-a o sămânță

Și-n deal domeniu dionisiac

Coadă de cal în steag de pașă

Notă de bis, regret, revin, refac

E usor, traiul cu seamănul tău

Ultima călătorie- sau sclava gândurilor mele 

 

Nici nu știu de când nu am mai scris o poezie. Poate dintr-a 4-a când au început sa mă fascineze pastelurile lui Alecsandri. Câteodată uit de unde am plecat, de rândurile patate de cerneală pe care le numeam mult prea pompos versuri. Acum stau în fata celor cinci strofe și mă întreb cum de am avut curajul sa mă avânt dinnou în aceasta lume magica a cuvintelor. De vina sa fie oare canicula? 

-Ultima călătorie- 

Te-am căutat zadarnic,
Prin sutele de stele
Acum privesc nostalgic,
Căci nu erai cu ele.

Te-am căutat senină,
Pe cerul plin de nori,
Dar ai lăsat în urmă
Un tumult de-ntrebari.

Te-am căutat sperând
Să te găsesc acasă,
Să-ti găsesc țigarea
Mocnit arzând pe masă.

Te-am căutat plângând,
Prin satele vecine
Şi te-am găsit curând
Zăcând printre ruine.

Dar n-ai murit, cutreiri
Te simt, te-aud suflând,
Cum în surdină tremuri
Cu inima bătând.

Fragment- Arpegiu

 

ss

Am ramas încă cateva minute de la plecare noastră nemișcată, privind peste umar o intreagă viața pe care mi se părea ca o lăsam in urmă. Arborii odinioară înfloriți de magnolie erau acum înghețați de frigul ce prevestea prima ninsoare, în timp ce coroanele cedrilor bătrâni se arcuiau in bataia vantului. Orașul părea însă mai animat ca de obicei, strazile metropolei erau asaltate de muțimea ce se adunase să cante Marseillaise la unison cu trupele ce defilau ca in zilele de sarbatoare. Oare unde erau acesti patrioti in zilele de razboi? Oare in ce cotloane se ascundeau de frica bombardamentelor? Încă o dată mi s-a demonstrat că patriotismul nu este o simplă manifestare a mândriei ci o stare de jertfă. Așa-i când gândim cu pușca și acționăm cu mintea…

Trăsură noastră traversa opulentă centrul Parisului încercând sa păstreze aparența unei familii înstărite. Uram sentimentul acela agasant pe care mi-l stârneau privirile obraznice și totodată curioase ale trecătorilor. De ar fi știut lumea în ce stare deplorabilă ne aflam cu toții atunci ne-ar fi invidiat mai puțin. În spatele meu Juliette își ținea strans in brațe cele doua copile, in timp ce lacrimile i se scrugeau șiroaie pe obrajii palizi. Nu îmi doream să aflu ce simțea în acele momente, tot ce voiam era să îmi pot pune gândurile în ordine. Încercăm să îmi concentrez privirea la drum, să găsesc orice scurtătură care ne-ar fi putut feri de aglomerația pe care v-am spus ca o detest, cu cât ajungeam mai repede cu atât mai bine.

Haide, încă puțin! Puteam vedea de la depărtare indicatorul „Rue Vernet” În sfârșit! Nu mai erau decât vreo doua strazi literalmente pustii până la casa familiei Fontaine. L-am văzut apoi pe domnul Richard privind nedumerit drumul lin ce se așternea în fața noastră. Trăsura începea să meargă încet, din ce în ce mai încet până când mi se părea că ne va lua o veșnicie să ajungem acasă. Mare mi-a fost mirarea însă cand Hugo oprii zgomotos caii în mijlocul străzii aruncandu-mi o privire plina de interes, de parcă pentru mine mersese atât de departe.

−Ce crezi ca faci? l-am întrebat mai mult mirata decât furioasa.

−Nu ai înțelege, Helene…vreau doar să fie bine pentru fiecare dintre noi îmi răspunse în timp ce se dădu agitat jos din trăsură.

Bărbia îi tremura de ceva ce credeam pe atunci că era teamă în timp ce se ferea de privirea plină de lacrimi a lui Juliette. Nu știu cum a putut să plece știind că ne lăsa în urmă, că reușise să destrame tot ceea ce clădise în ultimul timp. Viața noastră se ruina în urma pașilor săi precum niște castele de nisip construite anume lângă apă pentru a putea fi dărâmate de valuri.

−Hugo! Hugo te iubesc, nu mă poți părăsi, nu acum! Țipă ea cu vocea mult schimbată în timp ce vedea cum se îndepărtează

−Mă voi întoarce curând! fură ultimele sale cuvinte bălmăjite înainte ca umbra sa să se strecoare pe după cotiturile pereților de cărămidă roșie.

Am rămas aproape jumătate de ceas acolo, în trăsură, ținandu-mi genunchii strâns la piept în timp ce priveam apusul conturându-se pe după coroanele stejarilor. De aici puteam vedea întreg Parisul scăldat într-o lumină roșiatică, caldă. Clădirile ridicate dintre ruine, steagurile ce se înălțau semețe către cer, cine ar fi zis că vom ajunge și aici? Undeva în depărtare puteam zări colina pe care se înălța semeață casa celor de la Darclee, de ar fi privit și Juliette cu mine… Ce altceva puteam să fac? Afară mirosea a iarnă, a fumul gros ce începuse să se ridice din hornurile caselor, a lemnul ud ce trosnea în sobe, a inimi înghețate și vise spulberate de bătaia vântului. Mâinile îmi tremura încleștate pe căpăstru, oare am fi putut ajunge cu bine acasă?

Credeți-mă că în acel moment îl uram din tot sufletul pe Hugo, îl uram pentru ca ne-a părăsit fix atunci când ne era mai greu și tocmai ura pentru el mi-a dat putere sa urnesc caii către asfințit. La început încet, cu trupul încordat pe scaunul îmbrăcat în catifea roșie, apoi tot mai tare, la galop, pe măsură ce vântul rece îmi bătea cu putere prin parul despletit, facandu-mă să mă simt mai libera decât am fost vreodată. Aș fi putut merge oriunde, cât mai departe de nemernicii aceștia cu care am avut ghinionul să mă întovărăşesc, dar în acele momente trebuia să fac ce era mai bine pentru Juliette.

În acea noapte vântul bătea cu putere dinspre apus legănând crengile îngețate ale copacilor ce ne băteau în geam. Avea să fie o iarnă grea! mi-am zis eu în timp ce trăgeam perdelele în odaia mea. Pentru prima dată după mult timp mă simțeam obosită, nici nu știu de când nu mai dormisem cert este că veam nevoie de un somn bun. Încă îmi făceam griji pentru Juliette, sărmana. Cu siguranță suferea nespus pentru Hugo. În odaia ei, cea din capătul scărilor, lumânarea încă ardea luminând chipurile somnoroase ale copilelor. Juliette stătea pe vechiul balansoar al lui Suzanne pieptănând mecanic părul castaniu al micuței Harmony. Maëlis stătea pe rama patului legănându-și picioarele în timp ce privea chipul pierdut al mamei sale.

−Maman, aici ai locuit tu? întrebă Maëlis cu o voce scăzută.

Juliette însă nu îi răspunse mulțumindu-se să o așeze pe genunchii săi. Scârțâitul leagănului, mirosul lumânării ce ardea pe mica noptieră din lemn de mahon, toate îi aduceau aminte de copilărie, îi aduceau aminte de Suzanne. Mămoasă, sărută fruntea celor două copile fixându-și ochii albaștrii ca marea în privirile lor angelice.

−Vă voi iubi mereu, dragele mele! le șopti ea ducându-și mâna dreaptă la piept.

Cu siguranță un copil este un dar de la Dumnezeu, gândi ea amintindu-și de tristețea cu care a primit prima dată vestea că va deveni mamă. Nu își mai dorea nimic în acea noapte de iarnă de care vă vorbesc, nici măcar pe Hugo, căci realizaze că primise tot ce avea nevoie pentru a fi fericită. Era bolnavă, orfană și singură…dar cu toate acestea trăia, trăia strângându-și copilele atent la pieptul său ascultând cum în surdină inimile le bat la unison. S-ar fi putut stinge cu mult timp în urmă, când se aruncase în apele Senei și nu ar fi avut parte niciodată de agonia și extazul de a fi mamă. Uităm adesea că tot ceea ce avem nevoie pentru a fi fericiți este viața, poate acestea este cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de la ea.

Nu trecuse mult de miezul nopții când două bătâi succesive își găsiră ecou în liniștea nefamiliară a nopții. Am deschis ochii sperând ca totul să fi fost doar un vis, căci îmi era atât de bine și de cald sub plamumă. Alte câteva bufnituri fură însă deajuns pentru a mă trezi la realitate, cineva trebuia să o facă și pe asta și cum bănuiam că Juliette doarmea mi-am tras haina pe mine și am pornit către scări. M-am trezit de-a binelea abia când piciorul meu a atins lemnul rece, făcându-mi întreg trupul să se înfioare. Afară ploua puternic, lăsând fulgerele să îmbrace intarea în conac într-o lumină stranie. Mă apropiam cu teamă de ușă în timp ce sute de gânduri sinistre își făceau loc în mintea mea. Dacă era Bernard? Dacă nu aveam să fim nicăieri în siguranță? Am așteptat o clipă tulburată deopotrivă de tunetele ce păreau să se răsfrângă chiar deasupra noastră, apoi cu respirația întretăiată am apucat mânerul ușii. Ușa se deschise cu un scârțâit puternic dezvăluind un trup firav asuns sub o mantie neagră.

−Oh, Isabelle! am zis strângând-o în brațe ca pe propria mea fiică. Nici nu vă imaginați cât de bine îmi făcea să o văd, câtă bucurie și plinătate aducea simpla ei prezență.

Ea însă îmi răspunse cu un zâmbet larg, plin de inocență. Din părul său castaniu ce îi contura cu finețe fața  se scurgeau șiroaie de apă, în timp ce mâinile îi erau complet înghețate de gerul năpraznic. Mare mi-era mirarea cum a reușit să ajungă până aici.

−Cum se simte? mă întrebă ea cu o voce descrescândă în timp ce își agăță hainele ude în cuier.

−Nu prea bine, dar cred că avem destul timp să îți povestesc toate câte s-au întâmplat.

Nu știu cum au trecut celelalte ore rămase din noapte, cert este că nu îmi mai era nici somn, nici teamă și nu după mult timp răsăritul soarelui ne-a găsit în salon, povestind și vorbind de parcă ne-am fi cunoscut de o veșnicie. Atât era de calmă și de sigură în tot ceea ce zicea, atât de blândă îi era vocea, atât de alese îi erau gesturile, cu siguranță ființa aceasta a fost anume făcută pentru viața de mănăstire. Și ea avea povestea ei, am greșit crezând că și-a găsit liniștea, căci părea să fi nimerit într-un uragan al încercărilor din care sunt sigură că a ieșit biruitoare. Eram din ce în ce mai sigură de existența Lui, altfel de unde atâta putere? Cu siguranță nicio încercare pe care o primim nu este peste puterile noastre…

−Helene, du-te și dă-i biletul acesta domnului Rosier. I-am promis că îl voi anunța de îndată ce voi ajunge în Paris, îmi spuse ea în timp ce se ridică pentru prima dată după mult timp din genunchi.

Ploaia încetase de mai bine de jumătate de ceas așa că am plecat numaidecât, înțelegându-i în mare dorința de a rămâne singură cu Juliette. Cu siguranță avea multe să-i spună…

Un fragment din cartea care va vedea în scurt timp tiparul.

Scrie cu sufletul tău și recitește cu sufletul altora- Nicolae Iorga