„Dama cu magnolii” !?

Nu știu ce m-a impresionat mai mult la „Dama cu camelii” să fi fost oare antipatia pe care am nutrit-o pentru Marguerit încă de când am cunoscut-o la „Opera Comica” sau faptul ca mă regăseam pe mine în ceea ce gândea mai mult de cât îmi place sa recunosc. Încă din primele pagini mi-am dat seama că urma sa mă tulbure mai mult ca o simpla poveste de iubire și nu m-a dezamăgit. 
Poate va întrebați de ce „Dama cu magnolii” ei bine aici intervine domnul G și din păcate nu este vorba despre ducele de G care îi aducea flori Margueritei ci despre vecinul meu de la parter care a reușit sa mă scoată din acea stare latentă. Era abia ora 7:00 și eu începusem ziua cum nu se poate mai prost. Ceasul reușise sa îmi joace o festă, așa cum mai face el când știe ca mă grăbesc. Am intrat deci în panică sperând sa pot drege cumva întârzierea si în graba am reusit sa vărs ceaşca de cafea ce ma aştepta aburindă pe noptieră.După 10 minute de coșmar am reușit sa ies din casa scotocind după cheia care evident nu era în geanta cu pricina. Eram gata să lipesc pe ușă un bilet cu „Deschis, puteți fura în voie” dar m-am abtinut acestei tentații bizare. După alte câteva minute de chin am ajuns la parterul blocului, cu parul nepieptănat curgându-mi  peste umeri, cu cămașă albă mototolită și cu un chef de viață sub nivelul marii. Atunci si-a făcut apariția el, domnul „meu” de G trecut de 50 de ani cu o expresie amuzată. Probabil își dădea seama mai bine ca mine ca am pierdut autobuzul sau intuia dezastrul pe care l-am lăsat în urmă. L-am privit indignată apoi mi-am continuat drumul pe străduța toată numai bălți, se putea altfel? Atunci l-am auzit venind în urma mea cu pașii măsurați, aproape indiferent. Îmi întinse o carte, v-ați prins voi care,  apoi îmi spuse „O zi frumoasa, damă cu magnolii”. În caz ca vă întrebați „de ce” va lămuresc imediat. Ăsta vară obișnuiam sa merg la florăria de lângă bloc și să cer toate magnoliile din magazin. De ce? Pentru că ceva din mine avea nevoie de ele ca sa traiasca, parfumul lor, tandrețea, toate m-au sedus inexplicabil. De aici și toată admirația mea pentru Marguerite și pentru cartea pe care dacă nu uit o voi returna în această seară.

Prin acest articol vreau sa îi mulțumesc vecinului meu care mi-a înseninat acea zi ploioasă. Dacă nu ar fi fost el probabil nu as fi citit nici acum „Dama cu camelii” 

Fragment-În înaltul cerului-

Image result for imagini paris 1880

Săptămânile trecură până când prima zăpadă s-a așternut greoaie peste ruinele Parisului. De acum zarea năștea doar nuanțe fumurii și reci, lăsând gerul să înghețe ferestrele sparte ca sufletele ciobite.  Dar unde soarele nu încălzește inimile doar iubirea mai poate trezi la viață o latură sensibilă, armonică. Pentru că în casă focul ardea mocnit, și de sub pătura groasă, Juliette  îi  destăinuia timidă cele mai lăuntrice gânduri și parcă fiecare șoaptă îi slăbea strânsoarea durerii, până când se simțea liberă să trăiască din nou. Căci nu își putea închipui diminețile fără un sincer te iubesc și nu putea discerne lăsarea nopții fără să simtă căldura trupului său așternut pe pielea sa golașă. Cum fiecare răsărit mirosea a cafeaua adusă din import ce aștepta lângă pat ca buzele să-i guste din amarul pasiunii, în timp ce își lăsa buclele blonde pradă mânilor lui ginșe…cum viața alături de el părea să capete brusc refelcțile unei fantezii atât de reale încât făcea parte din această continuitate temporală.

−O zi bună, scumpa mea doamnă! îi spuse el într-o dimineață rece de decembrie sărutându-i tandru fruntea. Abia așteptam să te trezești, haide, am o supriză pentru tine.

Juliette îi răspunse cu un zâmbet larg, chicotind amuzantă de îndată ce îi văzut ochii negrii, aplecați deasupra ei sclipind de nerăbdare.

−Ce poate fi atât de important? întrebă ea în cele din urmă, în timp ce cobora grațioasă treptele de marmură în urma lui, îmbrăcată într-o rochie roșie de satin.

−E drept că meritul îi aparține deopotrivă domnului Rosier dar…ei bine te las să te convingi singură, îi șopti el înmânându-i o scrisoare de îndată ce ajunseră în salon.

Juliette citi fără să stea pe gânduri și părea că savurează fiecare cuvânt scris în grabă, pentru că nu putea crede ceea ce ochii vedeau scris, și de nu ar fi recunoscut petele caracteristice de cerneală ar fi crezut că totul este o mare glumă.  Degetele sale tremurânde se plimbară melancolice pe deasupra cernelii proaspete, lăsând în urma lor de fiecare data același nume,Isabelle Fonataine. Apoi, într-un moment de slăbiciune își ridică privirea înecată în lacrimi spre domnul Hugo care o îmbrățișă cu căldură, căci el știa mai bine ca oricine cât de greu este să fi singur pe lume.

−Ce zici, domnișoară Fontaine, mă vei prezenta scumpei tale surori?

Tânăra doamnă era încapabilă însă să vorbească, căci una dintre cele mai arzătoare dorințe părea să se împlinească cu atâta ușurință, încât se credea într-un vis idilic, unul dintre acelea care se sfârșesc o data cu lăsarea zorilor urmând să te bântuie precum niște năluci ale idealului întreaga viață. Și nutrea acum pentru divinitate un sentiment brut de recunoștință, căci de când a plecat s-a rugat în fiecare seară ca răsăritul să i-o aducă mai aproape, să îi audă inima bătând domol în pieptu-i mic, să îi simtă mirosul suav de lămâiță, să îi cuprindă întreaga ființă între brațele sale firave și să o păstreze pentru o eternitate,  pentru că aproape de ea se simțea infinit mai aproape de Suzanne.

−Și ar mai fi ceva, îi spuse el acoperindu-i ochii cu una dintre palme. Uite, am crezut mereu că ți-ar șade mai bine în ea de cât lui Josephine.

−Oh doamne, Hugo, este splendidă, spuse ea mângâind visătoare sraturile argintate de dantelă prinse cu pietre de safir. Dar…oftă ea prelung în timp ce lăsa rochia să cadă în mâinile lui.

−Ce este Juliette, nu îți place? Îi spuse el privind dezorientat chipul plaid al lui Juliette.

−Ba da, este mirifică,poate chiar o risipă, dar Richard, nu este rochia mea… Ai cumpărat-o cu gândul la Josephine, îi aparține, oare nu înțelegi că unele lucuri nu se pot schimba? Primul dans, primul sărut, priul bal, eu nu o pot înlocui, eu nu sunt ea.

−Te rog, Juliette. Am cumpărat această rochie pentru femeia visurilor mele…pentru femeia lângă care vreau să îmbătrânesc, oare ce a fost în trecut mai are vreo valoare când prezentul ne controlează destinele? Haide, îngerașul meu, cred că ți se potrivește de minune.

Și la rugămințile sale tânăra doamnă cedă îmbrăcând timidă rochia de un alabstru regal cu tente roșcate ca un apus fierbinte de soare, lăsând mânecile lungi terminate în dantelă să îi îmbrace umerii goi până când talia sa fu complet ascunsă în crinolina amplă.

−Vai, dar ce bine vă șade, domnă Richard, răspunse amuzat domnul Adam  ascultând până acum tacit întreaga conversație.

−Când este gata trăsura? Întrebă domnul Hugo încercând să-i taie din elan imediat ce observă chipul bosumflat, gata să răbufnească, al lui Juliette.

−Într-o jumătate de ceas sau mai devreme, nu vă faceți griji, veți ajunge la timp la Darclee.

Și de îndată ce auzi grandiosul nume expresia lui Juliette se îmblânzi, căci nici un loc din întreg Parisul nu îi amintea la fel de bine de copilărie. Și imediat casa de cărămidă roșie îi apăru ca într-o iluzie ancestrală invadându-i sufletul copleșit de frumos pentru că acolo, între arborii de magnolie, s-a născut și apus iubirea.

Nu trecu mult timp până când domnul Adam urnii zgomots cei doi cai arabi spre ruinele acoperite de zăpadă, fixând în depărtarea viscolului de iarnă fumul gros ce se ridica în văzduh în semn de călăuză. Și de cum urcară colina inima lui Juliette o luă nestăvilită la galop, privind cum din nemărginitul de zăpadă se ridică aceași casă bătrânească, cu  ferestre largi terminate în aracade perfecte.  În departe, așteptând plăpândă pe veranda, putea întrezări silueta unei tinere doamne îmbrăcată într-o robă neagră, sumbră, ca de înmormânatre. Cu fiecare tropot ce se așeternea nesigur pe zăpada proaspătă chipul său părea să capete câte o trăsătură distinsă, până când o pereche de ochi arămii dominară expresia pastelată oferind o notă angelica.

−Isabelle! țipă Juliette cu capul scos pe fereastra trăsurii, lăsând vântul să îi încurce buclele blonde. Sunt aici fetița mea, continua ea coborând în fugă și îmbrățișând trupul înghețat al surorii sale.

Și dinăuntrul sufletelor sale părea să se nască o forță antediluviană, căci inimile le vibrau în piept ca niște păsări închise în colivii pentru ca mai apoi să le înațle slavă către cer, acolo unde porțile edenului se deschid în brațele celor ce au plecat din această lume. Și s-au trezit apoi în mijlocul viscolului cu lacrimile Isabellei curgând pe obrajii amândurora, până când brațul lui Richard cuprinse închietura firavă a lui Juliette aducându-le la realitate.

−Hide, draga mea, balul trebuie să înceapă în curând, îi spuse el înainte să o salute politicos pe doamna Darclee.

Și ca în vremurile bune acordurile lente de vioară chemară la vals sufletele îmbătrânite de război, cu umerii plecați, cu lavalierele sfâșiate de frig și foamete, cu splendoarea zilelor apuse terfelite în sângele generalilor plecați la război. Pentru că nimic din farmecul de odinioară nu se regăsea în pașii legănați, pripiți, în căutarea unui loc întunecos de unde să poată invoca în tihnă nostalgia unui vals dansat la miez de noapte, pe când bărbații erau încă copii și doamnele domnițe fără feciori de însurat. Doar tocurile puțin înalte ale lui Juliette îngânau notele joase când voalul rochiei se învârtea în piruete ample. Și se simți din nou doar o copilă de îndată ce brațul ferm al domnului Richard îi curpinse talia puțin diformă, și pe când ea își plimbă privirea pe la fiecare bărbat ce dansa sfiit, Richard o privea doar pe ea, fixându-i cu interes buzele aprinse de jocul picioarelor.

−Cauți ceva, Juliette, o întrebă el în cele din urmă sărutându-i încheietura delicată.

−Tocmai am găsit…spuse ea strângându-l în brațe, dar inima ei continua să caute buimacă, cuprinsă de dor.

Și când în sfârșit suita de valsuri se încheie cu sunete de trompetă Juliette se așeză comodă pe canapeaua din colt, undeva cât mai departe de domnul Darclee care chicotea rânjind incontrolabil la zâmbetele lui Aimee. Simțea acum pentru el doar mila cu care realizase că nu îl mai iubește, că dragostea pentru el a apus precum soarele în ultima zi de toamnă, stingându-se în propria sa vâlvătaie de lumină.

−Îmi dau seama cât de greu îți este, spuse o voce familiar de undeva din penumbra ferestrei.

Aici s-a terminat un pasaj din cartea cu care „mă lupt” de ceva timp. Sper ca undeva în timp toată munca, toate rândurile scrise în prag de nopate, să se metamorfozeze într-o frumoasă poveste cu iz istoric. Pentru că atunci când muncești din greu nimic nu este imposibil. O seară plăcuta vă doresc!

Daca as exista? -Iluzie-

Ratăcesc precum un strain în viața pe care altadată o consideram a-mi aparține pe deplin. Rătăcitoare~sau poate cei 14 ani pe care i-am trăit pe acest Pământ nu au fost deajunşi pentru a mă descoperi mai mult ca pe o umbra a efemerului. Pentru ca eu sunt acea ultimă urmă de suspans de la finalul cărții cu care te hrănești atunci când absenta cuvintelor spune mai multe decât prezenta materiala a unei continuări.

Nu știu cum m-aş putea descrie fără sa admit, cu o urma de regret, ca nu exist. Exista doar o fata al cărei nume îl rostesc adesea când mă apuca  nostalgia și exista doar o umbra ce se așterne pe după storurile trase în fiecare dimineață. Eu nu exist, exista doar un gând lăuntric ce se materializează adesea în ceas de noapte, pentru ca dacă aş exista cu adevărat aş trăi aici, în aceasta lume. Și cum pot afirma acestea când știu, ca ființa mea se pierde printre rândurile unei tainice existențe ori de câte ori mă apuca dorul de „realitate”?

#DevoratoareDeCărți

  • Aceasta fost prima incercare de a mă exprima, mai stangace, in fața unei pagini goale de la care nici eu nu știu ce așteptari am. În zilele ce vor urma voi posta câteva fragmente din romanul la care lucrez.

 DON’T FORGET TO…SMILE! 🙂